Acasă > Religii și credințe > Budismul văzut de islam > Este Buddha menționat în Coran?
Coranul nu îl numește pe Buddha. Ipoteza orientaliștilor în jurul lui Dhu al-Kifl, ce spune islamul despre mesagerii nenumiți, și sobrietatea care se impune.
Nu. Coranul nu numește nici pe Buddha, nici budismul.
Unii orientaliști au propus identificarea profetului Dhu al-Kifl (Coran 21:85-86) cu Buddha, prin asemănare fonetică (Kifl și Kapila) și geografică: această ipoteză nu este niciodată stabilită și nu este reținută de savanții musulmani. Islamul învață că un avertisător a venit în fiecare popor (Coran 35:24): statutul exact al înțelepților vechi fără revelație rămâne în mâinile lui Allah.
Cuprins:
Actualizat la 18 octombrie 2026 la 20h58
📖 3 min de cititCoranul afirmă o regulă generală: "Și Noi am trimis la fiecare comunitate un Mesager" (Coran 16:36), chemat să spună "Adorați-L pe Allah și țineți-vă departe de Taghut". Și el trage consecința: "nu este comunitate care să nu fi avut un prevenitor" (Coran 35:24).
Două versete mai departe, Cartea precizează că unii mesageri au fost povestiți și alții nu: lista profeților numiți este un eșantion, nu un repertoriu complet. În acest cadru, întrebarea lui Buddha (Siddhartha Gautama, secolele VI-V înainte de era curentă, nordul Indiei actuale) se pune cu onestitate: un înțelept atât de vechi, într-o civilizație atât de vastă, ar fi fost ocolit de avertisător? Coranul refuză această concluzie, fără să numească pe nimeni.
Coranul îl menționează pe Dhu al-Kifl printre cei răbdători salvați: "Ismail și de Idris și de Dhu-l-Kifl - și toți erau dintre cei răbdători" (Coran 21:85). Unii orientaliști au propus să-l recunoască acolo pe Buddha: Kapilavastu, orașul nașterii, ar suna ca Kifl, iar răbdarea descrisă s-ar potrivi portretului înțeleptului.
Comentatorii musulmani clasici, ei, îl identifică pe Dhu al-Kifl cu figuri israelite sau arabe, și nicio sursă islamică veche nu stabilește teza. Onestitatea obligă: este o ipoteză modernă fără bază textuală musulmană, pe care musulmanul o raportează ca atare, nici mai mult, nici mai puțin.
Buddha nu afirmă niciun Creator: învățătura lui pornește de la suferință, îi analizează cauzele (dorința) și propune o cale de eliberare (drumul nobil în 8 ramuri, detaliat în Dhammapada) care duce la nirvana. El nu revendică revelație divină în sensul coranic, iar dincolo-ul budist este făcut din renașteri mai degrabă decât din înviere și judecată.
Văzut de islam, este deci un sistem moral impresionant, cu o grijă reală pentru compasiune și stăpânire de sine, dar ale cărui fundații (fără Creator declarat, cicluri de renaștere) diverg de tawhid. Musulmanul poate recunoaște înțelepciunea practică fără a da textelor budiste rangul de revelație păstrată: distincția dintre înțelepciune umană și profeție este precisă, și ea structurează răspunsul.
Islamul refuză 2 excese simetrice: a proclama pe Buddha profet fără revelație, sau a-l condamna fără cunoaștere. Judecata asupra popoarelor care nu au primit mesajul clar aparține numai lui Allah, iar savanții fixează regula: cel care nu a atins niciodată chemarea nu este ținut de ceea ce a ignorat.
Între cele 2, calea musulmanului este recunoașterea binelui moral oriunde s-ar afla, certitudinea că adevărul final a venit cu ultimul mesaj, și chemarea pașnică către ceea ce este mai bun. Pagina nirvana și paradisul compară cele două destinuri ale sufletului, iar fișa budismul prezintă întreaga tradiție.
Este o ipoteză a orientaliștilor din secolul al XIX-lea, fondată pe o asemănare fonetică și pe descrierea lui Dhu al-Kifl ca un om răbdător și drept. Ea nu se sprijină pe nicio sursă islamică veche: comentatorii clasici îl identifică pe Dhu al-Kifl cu figuri arabe sau israelite, și niciun consens nu îl reține pe Buddha. Întrebarea rămâne deschisă în sensul că Allah singur îi cunoaște pe toți trimișii Lui.
Întrebarea judecă popoare și doctrine, nu indivizi: Allah este cel care judecă inimile. Budismul este practicat în moduri diverse (filosofie, cult al imaginilor, pură meditație după curente), iar islamul condamnă cultul imaginilor ca faptă, fără a pronunța un verdict global asupra persoanelor cu credințe prost transmise. Musulmanul cheamă cu înțelepciune și lasă judecata finală Domnului.
Coranul o spune el însuși: unii mesageri au fost povestiți înainte, alții nu (Coran 40:78). Lista numită este pedagogică, nu exhaustivă: esențialul este regula, un avertisător pentru fiecare popor, și sobrietatea asupra numelor netransmise.