Hinduismul văzut de islam

Hinduismul, prima religie a Indiei, învață un Absolut ultim (Brahman), divinități personale multiple, dharma (datoria), karma și renașterea sufletelor spre eliberare (moksha). Islamul nu recunoaște acolo o revelație numită: fiqhul clasic i-a asimilat pe credincioșii ei cu majusii pentru regulile de conviețuire. Divergențele majore poartă asupra adorației datorate numai lui Allah, asupra naturii sufletului și asupra renașterii, pe care Coranul o înlocuiește cu o înviere unică (Coran 23:15-16).

Ce cred hinduiștii, potrivit textelor lor

Hinduismul nu are nici fondator, nici Biserică, nici dogmă unică: este o familie de tradiții millenare în jurul Vedelor, al Upanișadelor și a unor opere precum Bhagavad-Gita, dialog spiritual în inima marii epopei Mahabharata. Învățăturile ei centrale: Brahman, realitatea ultimă;

atmanul, sinele profund al fiecărei ființe;

dharma, ordinea datoriei propri fiecăruia.

karma, legea faptelor și a consecințelor lor; samsara, ciclul renașterilor; și moksha, eliberarea finală din acest ciclu. Hinduiștii cinstesc divinități personale (Vishnu și avatarurile lui precum Krishna, Shiva, zeița Devi), pe care școlile filosofice le prezintă ca manifestări sau căi de acces către Absolutul unic.

Avizul clasic: hinduiștii asimilați cu majusii

Coranul nu menționează India, dar include "majusii" (magii, înțeleși ca zoroastrienii persani) printre grupurile pe care Allah le va judeca în Ziua învierii (Coran 22:17).

La sosirea islamului în India, savanții au extins asupra hindușilor regimul majusilor, în lipsa unei revelații clar identificabile: drepturi și datorii proprii de conviețuire, fără statutul complet al oamenilor Cărții.

Acest raport clasic combină două elemente: o divergență doctrinară fermă asupra adorației, și o conduită de dreptate față de vecini non-beligeranți: "Allah nu vă oprește de la cei care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, să fiți buni cu ei și drepți" (Coran 60:8), și nicio constrângere în religie (Coran 2:256).

Divergențele dintre hinduism și islam: divinitate, suflet, renaștere

Trei puncte separă în realitate cele două religii. Primul: adorația. Pentru islam, orice cult adresat unei divinități sau unei imagini, și orice interpretare care face din om sau din natură o parte din Dumnezeu, ține de asociere (shirk), singurul păcat pe care Coranul nu îl iartă celui care moare fără căință.

Chiar și Advaita, care reduce totul la un Brahman impersonal, diverge de fond: Allah este un Creator personal, distinct de creația Sa, care vorbește, iubește și judecă.

Al doilea: soarta sufletului. Renașterea sufletelor de-a lungul vieților, după legea karmei, contrazice Coranul, care învață o singură viață, o singură moarte, apoi o înviere unică: "Apoi, după aceasta, voi cu siguranță veți muri Iar în Ziua Învierii, cu siguranță veți fi readuși la viață" (Coran 23:15-16).

Al treilea: revelația.

Hinduismul ignoră noțiunea de profeție pecetluită; islamul învață un lanț de trimiși care culminează cu Mahomed (pace și binecuvântare să fie asupra lui), trimis întregii omeniri.

Hinduismul și islamul: punctele comune

Schimburile dintre musulmani și hindui au modelat secole de istorie comună: civilizații, științe, mistică (sufismul indian și bhakti-ul hindus s-au vorbit). Ce se împărtășește în cotidian: dreptatea, milostenia, demnitatea practicii spirituale, respectul pentru asceți și pentru oamenii devotamentului. Ce se discută: adevărul despre Dumnezeu, despre suflet și despre dincolo, cu regula acestui dosar: a prezenta credința celuilalt așa cum o trăiește el, a expune răspunsul islamic cu dovezile lui, și a lăsa lui Allah verdictul inimilor.