Acasă > Religii și credințe > Ateismul văzut de islam > De ce permite Allah suferința?
Obiecția cea mai serioasă împotriva existenței lui Dumnezeu, la care răspunde Coranul: viața ca examen, liberul arbitru ca preț al oricărei virtuți, și dreptatea finală care nu lasă nicio îndoitură.
Coranul răspunde în trei puncte: viața este o încercare menită să deosebească faptele ("Cel care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi", Coran 67:2); răul săvârșit de om decurge din liberul arbitru, fără de care nicio virtute nu există; și orice nedreptate va fi reparată în Ziua judecății, fără excepție (Allah spune "Să nu crezi că Allah nu este cu luare aminte la ceea ce săvârșesc nelegiuiții", Coran 14:42). Suferința pe care nu o înțelegem se înscrie într-o înțelepciune totală pe care privirea noastră parțială nu o acoperă.
Cuprins:
Actualizat la 18 octombrie 2026 la 20h58
📖 3 min de cititCoranul așază cadrul de la început: "Cel care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă" (Coran 67:2). O încercare fără dificultate nu pune la încercare nimic: o lume fără durere, fără pierdere, fără alegeri costisitoare ar fi un decor, nu o viață. Tocmai pentru că suferința există, răbdarea are o valoare, curajul înseamnă ceva, iar mila față de cel slab este un act, nu un reflex.
Coranul asumă chiar încercarea ca lege a drumului credincios: "Și, cu siguranță, vă vom încerca cu puţină spaimă, foamete, pierderea bunurilor, vieților și a roadelor, dar binevesteşte celor răbdători" (Coran 2:155).
Partea cea mai dură a suferinței este cea pe care oamenii și-o înfig unii altora. Coranul o leagă de liberul arbitru: omul a primit alegerea, și cu ea responsabilitatea. O lume în care Allah ar împiedica mecanic fiecare mână ucigașe ar fi o lume de păpuși, fără iubire reală, fără curaj real, fără generozitate reală: nicio virtute nu există fără posibilitatea contrariului ei.
Și pentru victimă, Coranul este fără echivoc: "Să nu crezi că Allah nu este cu luare aminte la ceea ce săvârșesc nelegiuiții, însă El doar le dă lor răgaz până într-o Zi în care privirile lor vor fi împietrite" (Coran 14:42): nelegiuirea nu rămâne nepedepsită, nici măcar când tribunalele lumii lasă să scape vinovații.
Ce face răul de nesuportat este ideea că el ar rămâne nepedepsit și victima uitată. Răspunsul islamic este Ziua judecății: fiecare nedreptate reparată, fiecare lacrimă socotită, fiecare asuprire chemată la răspundere. Nimic nu rămâne în dezordine: nici crima tăcută, nici durerea fără martor.
Nu este o mângâiere abstractă: este o dată a credinței care schimbă conduita de acum, căci fiecare rău săvârșit este o datorie pentru viitor.
Cel care crede în această dreptate nu se deznădăjduiește în istorie și nu își face singur dreptate: el acționează, el ajută, el lasă restul înaintea lui Allah.
Obiecția răului este o obiecție morală: ea presupune că suferința este un scandal, deci că există un bine la care avem dreptul. Dar într-un univers născut din întâmplare, de unde ar veni acest "drept"? Dacă totul este întâmplare, suferința nu este decât o dată, nici dreaptă, nici nedreaptă, și chiar cuvântul scandal se dizolvă.
Obiecția cea mai puternică împotriva lui Dumnezeu presupune deci o moralitate obiectivă a lumii, care se ține doar dacă lumea are un Legiuitor: argumentul răului, dus până la capăt, sprijină credința mai mult decât o răstoarnă.
Pagina ateismul văzut de islam reia ansamblul argumentelor atee și răspunsurile lor.
Este cazul cel mai dureros și cel mai respectat al teologiei islamice: copilul nevinovat nu suferă pentru niciun păcat, răsplata și dreptatea lui aparțin în întregime Lumii de Apoi, iar oamenii au datoria absolută de a-l ajuta. Islamul interzice să crezi că o victimă își merită răul.
Da: Iakub (pace asupra lui) spune "Însă eu nu mă plâng decât numai față de Allah pentru supărarea și mâhnirea mea" (Coran 12:86): încercarea se exprimă înaintea lui Allah, cu răbdare și invocări, niciodată în deznădejdea care îi tăgăduiește înțelepciunea. Profetul Ayyub (pace asupra lui) este modelul plângerii care rămâne în credință.