Acasă > Refutări și răspunsuri la acuzațiile contra islamului > Cere islamul un califat mondial?
Textele anunță succesori și cer dreptate și consultare: ele nu decretează nici o formă de Stat unică, nici cucerirea lumii. Califatul este o istorie de guvernare, nu un pilon al credinței.
Nu ca articol de credință: textele fixează principii de guvernare (dreptate, consultare, ascultare față de autoritatea instalată) fără să decreteze o formă de Stat unică.
Profetul (pace și binecuvântare să fie asupra lui) a anunțat succesori și a dat regula desemnării lor (al-Bukhari 3455), Coranul ordonează ascultarea față de "cei cu autoritate dintre voi" (Coran 4:59) și consultarea: "iar pentru treburile lor [țin] sfat laolaltă" (Coran 42:38). Istoria islamică a cunoscut califate, emirate și sultanate: niciun pilon al credinței nu depinde de ele.
Cuprins:
Actualizat la 18 octombrie 2026 la 20h58
📖 3 min de cititCorpusul anunță o succesiune și îi dă regula: "copiii lui Israel erau guvernați de profeții lor: ori de câte ori murea un profet, un altul îi urma; și nu există profet după mine, dar vor exista succesori, și ei vor fi numeroși"; la întrebarea ce să se facă, răspunsul: țineți jurământul primului, apoi al celui următor, dați-le drepturile lor, căci Allah îi va întreba pe ei despre ce au păstrat în grijă (raportat de al-Bukhari 3455).
Coranul fixează principiile: ascultarea față de "cei cu autoritate dintre voi" cu arbitraj prin revelație în caz de dispută (Coran 4:59), și consultarea treburilor comune (Coran 42:38). Un alt hadith recomandat ține toată metoda: țineți-vă de Sunna și de calea califilor bine călăuziți (raportat de al-Hakim 329).
Niciun verset niciun hadith nu decretează o formă de Stat unică, o întindere teritorială, nici o dinastie: Profetul (pace asupra lui) a murit fără să numească un succesor precis, lăsând comunitatea să aleagă, ceea ce a făcut prin consultare la Sakifa.
Formele istorice au variat: cei patru califi aleși sau desemnați fiecare altfel, apoi califate dinastice, emirate, sultanate, regate, republici moderne: secole de jurisprudență politică au tratat guvernarea ca o afacere de dreptate și de interes comun, niciodată ca un ritual al credinței fixat o dată pentru totdeauna.
Ideea unui Stat islamic unic care să se întindă în toată lumea este o lectură politică din secolul al XIX-lea și al XX-lea, purtată de mișcări care au transformat o istorie a guvernării într-un program de cucerire.
Textele spun inversul despre scop: pacea este propusă de îndată ce celălalt înclină spre ea, "Iar dacă ei vor înclina către împăcare, înclină și tu către ea." (Coran 8:61), iar Coranul face din diversitatea neamurilor un plan de cunoaștere: "O, voi oameni! Noi v-am creat pe voi dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut pe voi popoare și triburi, pentru ca să vă cunoașteți." (Coran 49:13).
A guverna cu dreptate acasă este o datorie; "a domina lumea" nu există în niciun pilon al islamului. Pagina Islamul s-a răspândit prin sabie tratează acuzația de cucerire, iar pagina Jihadul și terorismul manipularea cuvântului jihad.
Pentru musulmanul cetățean al unui Stat modern, regula textelor este simplă: să se roage, să fie onest, dreptate, să-și servească comunitatea, și să respecte legile țării care îl ocrotește, cu datoriile și drepturile lui (Coran 4:59).
Absența unui califat nu anulează nicio datorie religioasă: rugăciunea se roagă, postul se ține, zakatul se dă, iar credința nu depinde de niciun regim. A reduce islamul la un proiect de Stat este eroarea militanților din secolul al XX-lea și a adversarilor lor, care se înțeleg pe o caricatură: textele, ele, vorbesc de dreptate, de consultare și de pace, pagina Islamul este incompatibil cu democrația? tratează cadrul politic general.
Nu: pilonii sunt rugăciunea, zakatul, postul, pelerinajul și mărturia credinței, iar nicio listă canonică nu menționează o formă de Stat. Savanții clasici tratează autoritatea dreaptă ca o necesitate comunitară (fard kifaya: o obligație colectivă condiționată), nu ca o dogmă, iar marile școli au trăit toate formele istorice de guvernare fără ca credința vreunui singur musulman să fi depins de ele.
El privește dezbinarea armată într-un Stat existent: a nu te răscula contra autorității instalate și a nu crea o putere rivală în timp ce o autoritate ține comunitatea. El nu stabilește că toată lumea trebuie să aibă un singur Stat: Profetul (pace asupra lui) a acceptat el însuși regate în afara Medinei, iar hadithul succesorilor spune "vor fi numeroși", cu regula fidelității față de jurământul primului, nu de un imperiu mondial.
Să-și trăiască credința, să respecte legile țării în care trăiește și să servească dreptatea acolo unde este: este exact regula coranică a ascultării față de cei care exercită autoritatea (Coran 4:59) aplicată fiecărui context. Marile instituții sunnite o învață fără rezerve: guvernarea perfectă nu este o condiție a credinței, iar musulmanul nu așteaptă un regim ca să se roage, să fie onest, să-și crească copiii și să-și trateze drept vecinul. Pagina <a href="/ro/refutari/vrea-saria-sa-se-impuna-in-occident.html">Vrea șaria să se impună în Occident?</a> tratează acest cadru.