Spune Coranul că soarele apune într-un izvor mâlos?

Versetul 18:86 descrie ceea ce a văzut Dhu-l-Qarnayn din punctul cel mai din apus al călătoriei sale: "a ajuns la locul unde apune Soarele [la Vest], l-a găsit [ca și cum] ar apune într-un izvor noroios" (Coran 18:86).

Verbul "a găsit" (wajada) marchează percepția dintr-un loc: omul aflat la marginea unui orizont de mare vede soarele cufundându-se în apă, în orice limbă umană. Coranul întrebuințează același limbaj de observație pentru răsărit (Coran 18:90), și niciun savant musulman n-a învățat vreodată că pământul se termină într-o mâl: exegeții clasici citesc versetul ca o descriere a punctului de vedere al călătorului.

Versetul în cauză, text complet

Versetul 18:86 se citește în cadrul lui: Dhu-l-Qarnayn, călătorul pe care Coranul îl prezintă drept un conducător drept, "l-a găsit [ca și cum] ar apune într-un izvor noroios și a găsit lângă el un popor". Iar capitolul continuă simetric: "a ajuns la locul unde răsare Soarele [la est], a aflat că el răsare peste un popor [de oameni] căruia Noi nu le-am dat niciun scut [cu care să se apere] de el" (Coran 18:90).

Cuplul apus-răsărit este tratat în același limbaj: un om care călătorește până la marginile de apus ale drumului său și vede soarele din aceste puncte. Textul nu spune că pământul se termină în apă: el spune ceea ce a găsit călătorul din punctul lui de vedere, așa cum capitolul spune că a găsit un popor la răsărit.

Lectura exegeților clasici

Comentatorii clasici au tratat versetul cu aceeași lectură, cu secole înaintea polemicii moderne: Dhu-l-Qarnayn a ajuns la punctul cel mai îndepărtat spre apus pe care expediția lui putea să-l atingă, un țărm de mare, și de acolo soarele i s-a părut cufundându-se în apă.

Verbul wajada ("a găsit, a trăi") susține această lectură: el marchează percepția subiectului, nu aserțiunea cosmologică. Niciun dicționar de tafsir clasic n-a învățat vreodată că soarele se cufundă fizic într-o mâl: polemica modernă îi atribuie versetului o lectură pe care 14 secole de exegeză n-au produs-o niciodată.

Limbajul de observație al Coranului

Coranul vorbește așa cum vorbesc oamenii: soarele "aleargă către un sălaș al lui" (Coran 36:38), noaptea "învăluie" peste zi (Coran 39:5), soarele "răsare" și "apune".

Acest limbaj fenomenal este al oricărei limbi umane: franceza modernă, știința franceză și manualele de fizică spun și ele că soarele răsare. A cere Coranului un tratat de astronomie deghizat, apoi a-l acuza că nu este unul, este argumentul circular obișnuit: Cartea se prezintă ca o amintire morală pentru oameni, nu ca un manual de cosmografie, iar limbajul ei își urmează misiunea.

Greșeala argumentului polemic

Argumentul presupune că versetul asertează o cosmologie (soarele se cufundă într-o mâl pământean) pentru a concluziona la eroarea științifică. Dar aserțiunea textului este narativă: Dhu-l-Qarnayn a găsit astfel soarele din extremitatea de apus a drumului său.

Argumentul cade și prin absurdul intern: același capitol descrie răsăritul în același fel, și nimeni nu acuză Coranul că ar crede că soarele se naște dintr-un popor. Simetria celor 2 versete este indiciul că scena este descrisă de pe sol, văzută de om, ceea ce exegeții au spus întotdeauna. Pagina conține Coranul contradicții? tratează acuzația generală asupra textului, iar pagina spune Coranul că Pământul este plat? continuă voletul cosmologic.