Acasă > Refutări și răspunsuri la acuzațiile contra islamului > Interzice islamul imaginile și arta?
Interdicția reală (imaginile ființelor vii cu destinație de idolatrie), artele pe care islamul le-a născut și divergența contemporană asupra fotografiei.
Islamul interzice fabricarea imaginilor ființelor vii când aceasta imită creația completă, prin prevenție împotriva idolatriei: aceasta este regula hadithurilor despre făuritorii de imagini. Dar această interdicție țintită n-a ucis niciodată arta: caligrafia coranică, arabesca, arhitectura (Alhambra, moscheile otomane) și miniatura persană și mogulă s-au născut sub această regulă.
Savanții diferă astăzi în privința fotografiei, iar majoritatea contemporană o autorizează. Acuzația "islamul ucide arta" confundă o prevenție teologică cu o civilizație întreagă.
Cuprins:
Actualizat la 18 octombrie 2026 la 20h58
📖 3 min de cititHadithurile despre imagini sunt clare și recurente: făuritorii de imagini vor fi pedepsiți în Ziua Judecății și somați să dea viață creaturilor lor (raportat de al-Bukhari și Muslim), iar îngerii nu intră în casa în care este o imagine. Regula vizează taswirul: fabricarea ființelor vii complete, care pretinde a rivaliza cu creația, un risc istoric într-o Arabie în care idolele erau exact asta.
Fiqhul a dedus din aceasta trepte: ceea ce este viu și complet este vizat, arborele, muntele, geometria nu sunt, imaginea trunchiată sau ștearsă este discutată. Este o prevenție teologică precisă, nu un război împotriva frumuseții.
Departe de a ucide arta, constrângerea a canalizat-o spre culmi: caligrafia coranică a devenit arta majoră a civilizației, de la manuscrisele iluminate la frizele moscheilor; arabesca și geometria au împodobit Alhambra, moscheea din Damasc, pe Soliman Magnificul;
arhitectura islamică domină istoria artei mondiale prin cupolele, minaretele și căile sale de apă. Iar arta figurativă n-a dispărut: miniatura persană, otomană și mogulă a pictat scene complete timp de secole, în bibliotecile regale. Acuzația confundă interdicția cultului cu interdicția artei: civilizațiile musulmane au produs unul dintre cele mai mari patrimonii estetice ale omenirii sub chiar această regulă.
Fotografia pune o întrebare nouă: a capta o imagine existentă nu este a fabrica o creatură. Majoritatea savanților contemporani o autorizează (fără creație în competiție, fără risc de adorare), iar cei stricți păstrează rezerva asupra portretelor.
Principiul rămâne acela al originilor: a judeca riscul de idolatrie al fiecărei tehnologii. Ecranele, cinematograful, desenele animate au intrat în viața musulmană cu aceleași dezbateri, iar practica majoritară urmează autorizarea cu limitele de pudor și de sens.
Istoria dă sensul: primele idole ale Kaabei erau imagini, iar Coranul îl definește pe Allah ca singurul Făcător fără asemănare: "Nu este nimic asemenea cu El" (Coran 42:11). Interdicția taswirului ocrotește această graniță: omul creează obiecte, Allah creează viața.
Într-o lume în care statuia devine dumnezeu, regula salvează tawhidul;
într-o lume în care fotografia rămâne o amintire, divergența savantă o autorizează. Regula urmează riscul, exact ceea ce face o lege vie. Pagina islamul și știința completează tabloul a ceea ce islamul produce, mai degrabă decât a ceea ce ar interzice.
Majoritatea savanților contemporani autorizează fotografia: imaginea captată nu este o creație în competiție cu Allah, iar riscul de adorare este istoric stins. Cei stricți păstrează restricția pentru portretele expuse în mare. Divergența este reală, documentată, iar cele două tabere citează aceleași hadithuri cu raționamente diferite.
Prin prevenție dublă: a respecta interdicția imaginilor ființelor vii și a împiedica ca venerarea să alunece de la mesaj spre om. Un chip inventat de un artist ar pretinde să-l arate pe cel pe care niciun contemporan nu l-a fotografiat: islamul preferă memoria faptelor imagisticii ficțiunii.
Da: miniaturile persane, otomane și mogule, adesea figurative, fac parte din patrimoniul islamului și sunt expuse în marile muzee ale lumii. Ele arată că interdicția religioasă a coexistat întotdeauna cu practici artistice variate după epoci și contexte.