Acasă > Refutări și răspunsuri la acuzațiile contra islamului > Au musulmanii dreptul să mintă?
Acuzația modernă face din "taqiya" un principiu ascuns al hiperbolei. Dosarul: minciuna este condamnată de Coran, singura excepție documentată este silita sub tortură (Coran 16:106), iar Profetul (pace și binecuvântare să fie asupra lui) și-a trăit adevărul sub tortură fără să tăgăduiască.
Nu: minciuna este condamnată ca atare: "Ci plăsmuiesc minciună numai cei care nu cred în Versetele lui Allah și aceia sunt mincinoși." (Coran 16:105).
Singura excepție documentată este silita: "în afară de cel care este silit [să nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credință" (Coran 16:106), verset revelat pentru un însoțitor torturat care rostise cuvintele tortionarilor lui. "Taqiya" este un termen de jurisprudență pentru acest caz precis, niciodată o licență a minciunii obișnuite: regula Coranului este adevărul, chiar în fața dușmanilor lui.
Actualizat la 18 octombrie 2026 la 20h58
📖 2 min de cititMinciuna nu are statut pozitiv în Coran: ea este afacerea necredincioșilor: "Ci plăsmuiesc minciună numai cei care nu cred în Versetele lui Allah și aceia sunt mincinoși." (Coran 16:105), iar cuvântul credinciosului este un angajament: "O, voi cei care credeți! Fiți cu frică de Allah și spuneți vorbe adevărate" (Coran 33:70).
Profetul (pace asupra lui) este cunoscut înainte de misiunea lui sub numele de al-Amin, cel de încredere, dat de dușmanii lui înșiși: reputația de adevăr este prima dintre virtuțile profetice, iar niciun text nu autorizează suspendarea ei.
Singurul caz documentat este cel al torturii. Versetul 16:106 a fost revelat pentru Ammar ibn Yasir, torturat de meccani până să rostească cuvintele cerute de la el: versetul îl iartă, "în afară de cel care este silit [să nu creadă], dar inima lui este netulburată întru credință": credința rămâne întreagă, cuvintele rostite sub tortură nu contează.
Juriștii au numit acest caz și limitele lui: este un drept al victimei, niciodată o strategie a celui liber. Toată acuzația modernă se sprijină pe extinderea ilegitimă a acestei excepții la viața normală a musulmanilor.
Dosarul istoric este clar: Profetul (pace asupra lui) și însoțitorii lui au suferit tortura din Mecca fără să rostească cuvintele, și-au anunțat public planurile de campanii, au semnat tratate nefavorabile și le-au ținut până la ruperea lor de cealaltă parte, iar Coranul a blamat chiar și reținerea unor însoțitori de a-și declara public greșelile (Coran 24:11: afacerea minciunii contra Aishei).
Un sistem care minte prin principiu nu le lasă dușmanilor lui să-i scrie biografiile, iar islamul le-a lăsat dușmanilor lui să scrie toată o literatură polemică: este contrariul comportării unei doctrine a minciunii. Pagina A mințit Mahomed? tratează acuzația de fond asupra persoanei lui.
Nu: cuvântul desemnează în jurisprudență ascunderea credinței sub amenințarea fizică, și el este documentat mai ales în școlile șiite, care l-au practicat sub guverne ostile. Sunniții îl reduc la cazul versetului 16:106: un musulman torturat care rostește cuvintele cerute fără să le creadă nu devine necredincios. Nu există niciun text care să autorizeze un musulman să mintă în treburile lui obișnuite, nici față de musulmani, nici față de ceilalți.
Nu: legământul de la Hudaybiyya a fost un tratat public, semnat și respectat până la ruperea lui de cealaltă parte: este exemplul exact al contractului onest chiar nefavorabil. Regula coranică este francă despre legăminte: când te temi de o trădare, ruperea se declară înainte de a acționa: "Iar dacă tu vreodată [ai motive să] te temi de trădare din partea unui popor, rupe înțelegerea cu ei" (Coran 8:58): este inversul minciunii.
Da, iar versetul 16:106 o garantează: însoțitorul Ammar, torturat până să rostească cuvintele călăilor lui, a fost reabilitat de verset. Este o ocrotire a victimei sub tortură, comparabilă cu dreptul de a nu te autoincrimina din drepturile moderne. Regula obișnuită rămâne: "O, voi cei care credeți! Fiți cu frică de Allah și spuneți vorbe adevărate" (Coran 33:70).